Arsita

- [...] Sa recompunem tabloul: era arsita ca si acum. 

pas langa pas prin canevas, ne c’est pas ?
pinot blanc, pinot rosé, pinot noir ou/et pinot grâce?

- Arhivele? Hm, arhivele sunt pentru ochi, din arhive nu reiese mai nimic.

doar putin de ... sau o perioada de-un Pic’

- Azi se ingroapa urmele, se rescriu izvoadele... 
Pentru a stabili datele si structura unui artefact, pour ça.... 

hainele se dezbracau singure fiind in posesia lor de om
si se devorau una pe alta, alta pe alta pana una era ingropata 
iar peste o mie de ani o ea va fi fost vinovata de ...Doom

- ... on efface, on efface sur, sûr, le di(s)able.... e? La prova! Come si dice?... Ecco Lacrima! Guardate, questa ambra contiene una veritabile. Una lacrima vero!

da, priviti-o-n soare, veti avea o surpriza, pare de un alb laptos

- Pare trans-lucida, spre un alb laptos...
- Si, si, sedimentatione, sedimentation, o sedimentare!
- O fi de la prea multa sare!
- Yesss! A drop of the Milky Way! 
- Pudota Linnunrata!
- Si, … della Via Lattea!
- La Voie Lactée!
- Entaglement, pardon, exactement! dar mai siguri vom putea fi dupa o microstratigrafica si radiocarbonica datare. O lacrima sau...
- ?
- ... daca in perioada respectiva a fost arsita, fiindca e translucida, de un alb pal dar observati ca are si niste nervuri roz-galbui, lacrima ar fi putut fi foarte bine si sudoare.... mais...
- Mais?
- Dar ce?
- ... il est possible que ce soit et une autre chose...
- ??
- ... daca s-a compus pe atunci cand inca vremea mai tragea a ploaie? !
- ???
- Putintica rabdare, caci sa vedem ce spune Izvodul original...

Picasso_Nude_in_a_blackArmchair

”In urma cu o mie de ani … o femeie insarcinata primeste vestea ca-i murise barbatul . Socul o facuse sa-si piarda sarcina in luna a cincea. Supravietuise celor doua pierderi dar ramasese cu sanii copti a lapte. Durerea fizica era atat de chinuitoare ca le invinsese pe moment pe cele sufletesti, carora le spusese: lasati-ma sa-mi dau laptele si apoi o sa va bocesc si pe voi. Si asa porni sa faca. Si-a cuprins sanii cu disperare si a incercat sa si-i stoarca dar laptele inca nu se ridicase din canalele galactofore spre sfarcuri, cum ar fi evoluat intr-un proces natural, fusese oprit fara incunostintare si copsese inauntru. Poate daca ar fi constientizat creierul acest eveniment s-ar fi straduit sa-i usureze procesul lactatiei, fiindca in acest fel de situatii el este in stare de orice. A scormonit pamantul dupa mame care n-au lapte sa-si puna copii lor la san dar n-a gasit niciuna. Se mai intampla. Nu stia ce sa faca, s-a gandit ca ar fi bine sa mearga-n padure si primul animal intalnit sa-l puna la san sa i-l suga dar era o padure mai mult de arbusti, fara lupi, vulpi, bursuci si iepuri, nici macar caini vagabonzi sau macar vreun sarpe, dar niciunul nu trecuse pe-acolo. Atunci in deznadejdea ei, nemaivazand pe unde calca s-a ciocnit de-un copac, era un stejar, printre putinii stejari  din padurea aceea care mai ramasesera in picioare. Cu toata diferenta dintre ei aveau un punct comun: viata. Cum de nu s-a gandit pana atunci? I s-a parut ca frunzele ii susura si ele: „viata, viata!” ceea ce n-o lasa sa se mai codeasca daca tot s-au ciocnit ca de intalnit s-or mai fi intalnit,  si il lua in brate. Brusc toate amintirile,  cele doua morti si tot ce mai avea ea pe suflet i-au navalit in piept ca sagetile unei ostiri de arcasi din neam in neam aliniati in pozitie de infigere. Si cu cat ochii petreceau aceasi morti de mai multe ori la groapa cu atat strangea mai vartos in brate trunchiul copacului, ca innecatul. Ii venea sa-si sape o scorbura in burta lui si astfel, in siguranta pe care n-o gasise nicaieri altundeva pe pamant, a inceput a hohoti si tot hohotind ea asa, sanii i se frecau de scoarta copacului si a vazut ca se simte mai bine. Si fiindca simtise prima usurare a durerii celei mai aprige s-a hotarat sa scape de toate durerile, atunci, acolo, pe loc.

Se apropie de el iar el, neclintit, statea acolo, lipit de ea, de fruntea ei aruncata -n cercuri concentrice, de respiratia ei prin tuburile capitale, de pielea ei sfaraind ca jarul de lemn, de pantecul si de sanii ei copti in zadar, insurubat in nestramutalnica lui radacina, ca o punte intre cer si pamant, fara nicio zbatere, fara nicio intrebare, fara niciun repros…caci fara sa o judece o lasase sa-si infiga unghiile in coaja lui pana la rasina, de sus pana jos, ca si cand ar fi fost doar un martor… acel martor. Dar el fusese mai mult. Isi fusese propriul sau martor,  nemilos martor. Furtunile nu-i fransesera crengile, ispita adierilor nu i le indoisera si totusi fara vant, in incertitudinea nefrangerii, doar pentru o incerta si temporara umbra le aplecase pentru ea. Iar ea fusese adusa aici sa vada toate acestea fiindca altfel nu le-ar fi vazut.  Viata dintr-o radacina  tintuita de buna voie in loc, merita eliberarea.  Iar ea i-o va  aduce, numai ea….

Se oprise dintr-odata din plans, isi arunca ochii de jur imprejur, nici tipenie doar un tipat scurt si ascutit ca de pasare gonita din cuib. Limba frunzelor padurii rasucite de vant, prinsese a striga ca scoasa din minti  inaintea furtunii. Isi desfacu bratele din jurul copacului se dete cativa pasi inapoi ca pentru a imortaliza imaginea unui tablou inainte de a-l picta dar coroana ii pierise. Ii ramasesera doar ochii. Da, acesta nu mai era un tablou cu natura moarta, ci insasi viata, viata asa cum i se oferise ea. Iar daca asta e viata, atunci o va picta chiar cu sevele ei!

Cu ochii tinta in ochii lui de teama sa nu se prefaca la loc in coroana, cu miscari sigure si repezi isi descheie nasturii rochiei. Pana-n talie i se parura zile, nu clipe iar din al doilea gest o facu sa cada la picioarele lui. Intre 2 respiratii sacadate, aproape fara aer, asculta linistea nepamanteasca care intepeni vazduhul si inainte de a ingenunchea la radacina lui si a-i cuprinde trunchiul vazu norii inghitind cerul ca o fregata cu tunurile indreptate spre crestetul lor. Cu atat mai bine isi zise si-si intinse pe de-a-ntregul bratele de-a lungul tulpinei lui groase ca de copac incercand sa auda scurgerea apei prin capilarele nevazute. Il dorea si lucrul asta trebuia sa gaseasca o cale. Se inalta pe varfuri si ii prinse o frunza in palme, o magaie din ce in ce mai apasat pana cand vazu ca pe fata ei neteda, bule infime de oxigen incep s-o umezeasca. S-a facut inteleasa. Ii dadu drumul si frunza isi lua avant inspre cer. Se cobora spre radacina si cu palmele deschise ca o cupola aduna pamantul de pe fiecare pliu al ei, sa nu-l piarda si-l urca cu buricele degetelor in sus pe trunchiul zvelt , ca pe cea mai fina tesatura afundandu-se  din ce in ce mai mult in ea cand usor, cand apasat. 1 stop!, 2 stop!, 3…, 5…, 8…, 13… pana spre unde putea ajunge cu varfurile degetelor. De-acolo le rasucea si cobora prin aer fara sa o atinga ca s-o ia de la inceput: 21, 34, 55, 89… iubea radacina aceea, era stabilitatea ei, sectiunea ei de aur care trebuia hranita. Frunza trimisese pe umarul ei o boaba proaspata de roua. Asta era chemarea lui din radacina in frunza. Iar ea i-ar fi urcat seva si din strafundul pamantului, iar seva trebuia sa urce  cat mai in sus, pana in crestet ca apoi sa zboare ca cea mai flamanda de cer pasare din lume….si gandind asta isi ridica ochii iar inspre cer… un fulger il despica drept in doua iar ea se repezi strangandu-se toata in bratele lui, ca si cand ar fi vrut sa se vare intr-o scorbura imaginara, ii cauta pantecul dar nu-l gasi decat pe-al ei infierbantat lipit de-al lui, atunci isi infasura un picior de jur  imprejurul trunchiului si sanii plini se lipira de el raschetandu-i fara mila coaja, in cautarea furnicilor, nervurilor, rasinii, miezului, capilarelor, pana s-au dat prada  bratelor umede ale sevei gurii lui. – Cviaaaaaaaa! O pasare ii brazda cerul ochilor dintr-o parte in alta cand ii simti aschiile cautand sa-i destupe viile dureroase ale sanilor,  si laptele tasni  ca zeci de comete lucitoare iar odata cu el strigatul  ei ingana  pasarea: – Cviaaaaaaațțțțaaaaaaaa! gura lui o astupa pe a ei si prinsesera inauntru toata spira sunetului zbatandu-se sa iasa. Nu-i  detera drumul, ea si-l continua pe-al ei plimandu-l cu frenezie peste tot ca sa-l rezamisleasca  in pielea lui aspra,  pe gat, in unghiurile extreme unde banuia ceafa lui de copac, spre nord, peste muschi intre omoplatii, si-n ascuns pe sub linia tot mai adumbrita sub bratele crengilor celor mai joase, de-a lungul lor, spre ultimele coaste si inapoi dar inainte, spre cele doua ancore de pe piept, acolo de unde se aruncasera primii muguri, de jur imprejur, roata si roata si roata sireata si stop! tine-l acolo statornic ca tine sarutul, si-mpinge-l cu limba, impinge-l inauntru in poarta eterna si scoate-l inzecit din piept, rostogoleste-l in jos, nici in dreapta, nici in stanga, inainte! n-o sa te ratacesti, e o linie insemnata din tatal spre centrul pamantului si cea de a treia ancora! Arhaica limba cunoaste drumul spre piscul cel mai inalt, aschiile se lichefiasera in valurile ei izbindu-se-n radacina  iar ea se ridica avantandu-se spre  catarg…. Pe mare e hula! Si tuna si ploaia s-a pornit si-i opreste la timp! Nu mai inainteaza. O naucise mirosul  gustului de vant, de migdal, de smochin, de roua din  frunze de-aloe, de libelule zbarnaindu-si elitrele, de inghetata de alune de pamant si de abur de lapte crud si cald…, hm, niciun fel de gust salciu…, mitraliera ploii disperata  zdrobea pielea femeii copac cu ultimele picaturi pocnind! Atunci  se lasa pe spate cu palmele cu talpile in extreme incercand s-o atinga in toate punctele ei cardinale, picaturile ii smulsesera ultimul tipat prelung  scapat pentru ele. Si ecoul inca nu se  stinsese  cand  el isi scosese ancora si-o arunca pe neasteptate in adanc… .E timpul scufundarilor nocturne! ii murmura  in ureche si  fara  sa mai inteleaga de ce isi incolaci  instinctiv picioarele strans in jurul lui iar el o purta in sine unduind-o-n adanc, ca un val urmat de-o iarba de mare.    Pe pamant ploaia izbucni navalind   in  siraguri spumoase iar  in zori,  cand prima raza de soare  luneca peste  frunze,  de sub  fiecare umbra a gatului  lor miji  cate-un  pui  de  frunzuta frumoasa,  ondulata ca un val,  plina,  umeda si  laptoasa.

Respiratia isi revenise. Cerul sticlea, nici urma de nor. Era vesela si ca trezita din somn. Adormise la poalele unui copac cu trunchiul lipsit de coaja, neted si albinos! Curioasa, se uita la el. Parea un stejar cu trunchi de mesteacan din care au cazut alune! Isi lipi obrazul de trunchiul lui. Coaja proaspata mirosea a crud. Si mai atent incerca sa-i priveasca striurile fine, pareau pictate cu var si aveau si niscai vinisoare roz, ar fi plans de-atata fumos, dar n-avea chef,  se simtea  mult prea bine! “

- Asa se poate explica cum in fragmentul de rasina gasita azi se intrevede o picatura din Calea laptelui.
- Si lacrima...
- Si sudoare...
- Si lapte...
- Desigur, si cativa aminoacizi esentiali si poate putina....
- Sare?
- Nesemnificativ, putina apa de ploaie!

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s